Ialomitastea
Nr. 1022, Anul , din 18-Aprilie-2019



Categorii
Prima pagina
Editorial
Reportaj - Interviu - Anchete
Sport
Politica
Cultura - Sanatate
Zig-Zag Agerpres
Eveniment
Actualitate
Care va sa zica
Anunturi si Licitatii Publice
Mica publicitate
Contact
Horoscop zilnic
Arhiva
sc oyl company
racman-a
hotel ialomita-a
duo manager
lunca_2012
ALTEX
Reportaj - Interviu - AncheteVersiune pentru tiparireRecomanda unui prieten acest articolParerile cititorilor
Documentul nemuririi Spitalului Fierbinţi (III):Lăsat cu limbă de moarte
„Aici repauzează N. C. Georgescu. Decedat 16 februarie 1890 în etate de ani 48 – El animat de sentimente pioase şi umanitare a făcut donaţiune prin testament autentic judeţului Ilfov. Averea sa mobilă şi imobilă pentru susţinerea din venit a acestui spital rural din Fierbinţi care după Decretul M. Sale Regelui N 999/90 poartă numele seu. Averea legată consistă: 3 vii împrejurul capitalei 4 perechi case în capitală şi un loc veran idem, acte de creanţă eţe. – Memoria sa scumpă să fie transmisă în eternitate”.
Cine a fost N. C. Georgescu? Nimeni nu ştie cu certitudine. Există astăzi numai supoziţii. Este foarte puţin probabil ca el să fi făcut parte dintr-o familie cu rădăcini fierbinţene, pentru că, altfel, memoria colectivă, aşa lacunară cum este ea, i-ar fi păstrat urmele. Textul de pe monument scoate în evidenţă locaţia principală a averii acestuia şi anume Bucureştii. Acolo se aflau cele „patru perechi de case” şi „trei vii” pe care le donează împreună cu spitalul. Nu ne este cunoscută şi o altă proprietate pe care N. C. Georgescu să o fi avut în Fierbinţi. Cu toate acestea, el hotărăşte, testamentar, ca locul său de veci să fie în curtea spitalului. Textul dăltuit pe monument îl aveţi în faţă. Altfel, ce jocuri ale destinului l-au adus pe acest om în pământul Fierbinţiului?
Viile pe care aflăm că le deţinea în jurul Capitalei ne vorbeşte despre un proprietar de pământuri, despre un boier şi despre o familie de boieri munteni. Numele său probează o anume emancipare burgheză curentă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În această perioadă îşi începe expansiunea lingvistică terminaţia „ –escu” în antroponimica românească, aşa că putem presupune că N. C. Georgescu” era deja „de familie”. Boala lui „escu”, precum avea să fie botezată adoptarea lui „escu” în coada numelui, era o „boală boierească”, nefiind la îndemâna oricui să se „îmbolnăvească” de aşa ceva. În acest sens, scriitorul Dan Elias (Teodorescu Daniel, cum stă scris în certificatul său de naştere) vine cu un exemplu chiar din propria familie. Străbunicul meu, stă scris în „Povestea...”, Tudor Tănase, cârciumar, negustor şi proprietar de terenuri în satul Fierbinţi de Jos, îşi schimbă numele după moda acelor ani, din Tudor (Teodor) în Teodorescu, Tudor Tănase devenind, aşadar, Teodorescu Tănase. Era anul 1896.
Despre N. C. Georgescu nu ştim nimic cu privire la studii sau profesie. Unii spun (astăzi) că ar fi fost medic şi de aici gestul său. Nu-i exclusă însă ipoteza unei suferinţe, unei boli ce l-ar fi marcat şi l-ar fi determinat poate la un astfel de gest. Să nu uităm că el moare la 48 de ani... Moare fără să aibă moştenitori direcţi.
Dacă anul 1880 este anul corect al înfiinţării spitalului, atunci putem spune că acesta (spitalul) este creaţia unui om tânăr. Avea 38 de ani când spitalul a intrat deja în funcţiune, ca să nu mai vorbim că acea dorinţă de a înfiinţa un spital se născuse mult mai devreme. Aşadar, ce-l putea determina pe un tânăr să se gândească deja să lase în urma sa tocmai un spital? Un spital, nu o şcoală, nu altceva...
Dar, indiferent ce ar fi lăsat în urma sa acest om, nu „cadoul” ca atare – cu toată semnificaţia şi încărcătura sa umanitară – e subiectul acestor rânduri, ci ultima sa dorinţa şi anume aceea lăsată cu limbă de moarte şi reţinută de marmura rece a monumentului funerar: Averea sa mobilă şi imobilă pentru susţinerea din venit a acestui spital rural din Fierbinţi... Poate că este un gest necugetat că am recurs la o astfel de subliniere într-un astfel de text. Un gest apropiat de ceea ce numim profanare, dar neluarea în seamă a acestui text, sfidarea lui chiar ce poate însemna? Spitalul fusese înălţat, aşadar, nu doar ca să fie înălţat, ci ca să şi funcţioneze. Iar ca să funcţioneze avea nevoie de susţinere. Prin urmare, N. C. Georgescu a lăsat în urmă nu doar spitalul, ci şi sursa lui de finanţare, cum ar zice acei economişti de azi care au desfiinţat spitalul pe motiv de ineficienţă. Ineficienţă economică, desigur, căci asta e boala de care suferim cel mai mult...
Aceste rânduri sunt, desigur, proiecţii imaginare ale puţinelor informaţii de care dispunem acum. Realitatea ar putea fi cu totul alta. Rămâne timp pentru o căutare mai atentă a rădăcinilor acestui om şi a gestului său... Dealtfel, lipsa documentelor şi a referirilor la donaţie şi donator nu este surprinzătoare în condiţiile în care cel dintâi primar comunist al localităţii Fierbinţi a ars în curtea primăriei toată arhiva burghezo-moşierească pe care a găsit-o acolo. Revoluţiile încep prin ştergerea memoriei...
După 1990, noilor îmboieriţi şi îmburgheziţi nu li s-a dezvoltat încă organul generator de astfel de gesturi. Până atunci, măcar să ni le amintim pe cele trecute...
Spitalul din Fierbinţi a funcţionat din 1880 până în anul 2003. De-a lungul celor 123 de ani au existat şi perioade în care activitatea a fost întreruptă, niciodată însă ea nu a fost oprită definitiv. Niciodată, în cei 123 de ani de activitate medicală, clădirile nu au fost părăsite, personalul disponibilizat şi aparatura aruncată la fier vechi. Niciodată, în cei 123 de ani, nimeni nu a încercat, nici nu s-a gândit măcar, să facă altceva cu (din) terenul şi clădirile spitalului. Sute de mii de străbunici, bunici, părinţi şi copii s-au născut aici. Aici şi-au mângâiat trupul şi sufleul. Aici au murit. În 1900, când începe construcţia Facultăţii de Medicină din Bucureşti sau când se naşte Ionel Perlea, el – spitalul – era acolo. Când, la 23 noiembrie 1916, trupele germane ocupă Capitala şi Guvernul român se refugiază în Moldova, în spitalul lui N. C. Georgescu se continua tratarea bolnavilor. A fost martor, în 1922, la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, la numirea poetului Octavian Goga, în 1938, în funcţia de prim-ministru, la asasinarea din noiembrie 1940 a lui Nicolae Iorga. A văzut cum e bombardată Capitala, a participat la colectivizare, ca şi la „marea revoluţie” din decembrie... A fost viu, de aceea ne luăm îngăduinţa să-l tratăm ca atare. Să vorbim despre spital ca şi cum am vorbi despre un om...
S-ar fi cuvenit să aibă o altă soartă după 1989. Ar fi meritat o altă soartă, pentru că se anunţa o altfel de istorie, mult mai aproape de dreptul de a fi, dar şi pentru că el însuşi făcuse istorie. Da, Spitalul din Fierbinţi nu este doar purtător şi păstrător de istorie, ci el însuşi a făcut istorie. El însuşi este istorie...
Dar, cum spuneam, soarta nu i-a fost prielnică. Mai mult, după 1989 i-a fost dat să vadă cum noii boieraşi, împroprietăriţi în Parcul lui Barbu Catargiu, au intrat cu drujbele şi au defrişat patru hectare de copaci seculari. Stejari cu diametrul de 1,5 metri au căzut neputincioşi în faţa lor... Nu-şi putea imagina cu poate cineva să se apropie de un astfel arbore falnic cu un topor în mână. L-a fel s-a întrebat şi când el însuşi a fost sub securea desfiinţării. A desfiinţării din motive economice, prin hotărârea, prin puterea de fapt a unor neica-nimeni... Care nici măcar nu se puteau mândri cu puterea lor, căci nu era a lor, era a altora...
După desfiinţare, s-au găsit destui care să-şi imagineze tot felul de scenarii pentru acele clădiri şi acel teren, pe principiul „mimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”... Fisc, jandarmerie, pompieri, toţi au văzut în acele clădiri un mod de a-şi rezolva „problema spaţiului”. Şi astăzi, când lucrurile par să reintre pe un făgaş de bun-simţ, mai sunt destui ce privesc cu jind o astfel de „locaţie”.
Spitalul din Fierbinţi nu a fost niciodată al statului. În cei 50 de ani de egalitarism idiot, ni s-a spus, am fost învăţaţi chiar, că totul ne aparţine. El, spitalul, a fost, într-adevăr, întreţinut şi gestionat de instituţiile statului, dar numai atât! Spitalul din Fierbinţi este al cetăţenilor acestor locuri. Aşa şi nu altfel a vrut cel care l-a construit şi l-a dăruit comunităţii. El aparţine ideii de sănătate, spiritului pierdut al altruismului şi ajutorării celor în suferinţă. Nu putem măsura toate lucrurile vieţii noastre numai în bani şi eficienţă bugetară! Ar fi fost chiar culmea neruşinării ca statul atotputernic să-i schimbe destinaţia dintr-o instituţie care vindecă în una care strânge biruri...
Aşadar, de-a lungul timpului Spitalul Fierbinţi a funcţionat ca instituţie de sine stătătoare, cu foarte puţine excepţii. Acestea se referă la perioadele scurte când el s-a aflat în subordinea Spitalului Urziceni sau Slobozia, ca secţie exterioară. Nu cunoaştem amănunte despre organizarea sa înainte de 1960, dar el a asigurat întotdeauna asistenţa medicală pe cel puţin trei direcţii: interne, pediatrie şi naşteri. Secţia de chirurgie a fost desfiinţată după 1980 şi toată aparatura transferată altor spitale.
Personalul de specialitate a putut fi asigurat şi prin faptul că Bucureştii nu erau departe. Mulţi dintre medicii care au lucrat aici au avut o carieră strălucită. Din lipsă de spaţiu, amintim doar două nume. Unul este al profesorului dr. Nicolae Noica, somitate a urologiei româneşti (stins de curând din viaţă). Director o vreme la Spitalul Panduri, destul de ocupat, profesorul Noica te primea la consultaţii imediat însă dacă-i spuneai numai atât: „Sunt din Fierbinţi”. Un alt medic emblematic a fost Vasile Jemna, cel care a condus secţia de interne o lungă perioadă de timp şi a rămas în memorie sub o dublă calitate, cea de om şi de doctor.
Paranteză. Prima femeie farmacist din România s-a născut în 1865 la Iaşi şi se numea Paulina Grossman (Cruceanu, după căsătorie). Diploma sa de licenţă în farmacie este eliberată în 1891 de Facultatea de Medicină din Bucureşti, În anul 1905 era farmacist la Spitalul rural din Fierbinţi-Ilfov. Paulina Cruceanu a primit prima concesiune pentru o farmacie în regim privat din România. Vă vorbeam de istoria pe care spitalul a făcut-o, ea nu se opreşte doar la ceste însemnări...
Ar fi multe de spus şi despre teritoriul pe care l-a supravegheat Spitalul Fierbinţi. Până la desfiinţarea judeţului Ilfov, în anii 80, populaţia beneficiară număra aproape 100.000 de persoane. Mai mult de o treime din actuala populaţie a actualului judeţ Ialomiţa. Erau 17 localităţi arondate. În afară de zona tradiţională şi imediat vecină, Spitalul Fierbinţi deservea localităţile cuprinse într-un spaţiu mărginit de Baloteşti, Ştefăneşti, Afumaţi, Moviliţa, Brazii şi Nuci. Avea la acea vreme staţie proprie de Salvare, iar secţiile medicale dispuneau de peste 140 de paturi. Trecerea la Judeţul Ialomiţa a fost un fel de început al sfârşitului său, din păcate. Nu din cauza judeţului, desigur, ci a istoriei căreia şi el, judeţul, a trebuit să i se subordoneze, folosind limbajul strict administrativ şi, mai ales, politico-organizatoric, de la minister până, hăt, în cer, unde e vorba de altfel de sfinţi apropo de acest limbaj... Cauza principală a constituit-o reducerea drastică a teritoriului şi lipsa pacienţilor. Ambele cauze au avut, cum spuneam, un fundament politic şi administrativ. De la 100.000 de locuitori, spitalului i-au mai rămas în raza-i de activitatea doar 15.000... În perioada 1985-2003, Spitalul Fierbinţi s-a restructurat cu greu, neputând să răspundă noilor condiţii cu o structură mai aproape de realitatea timpului. Eficienţa medicală a scăzut dramatic şi desfiinţarea a apărut atunci ca singura soluţie. Unora, mai ales celor din vârf, cu mult deasupra realităţii, li s-a părut firească desfiinţarea, ba chiar au contribuit la ea... Firescul însă sfida chiar firescul. La o modificare drastică de teritoriu deservit, statul, adică acela care făcuse modificarea, nu a luat nici o măsură compensatorie. Acest lucru n-a mai contat! Nu s-a încercat nici o altă soluţie. Spitalul putea beneficia de sprijinul unor idei generoase, aşa cum a şi fost conceput, dar cine mai are vreme de aşa ceva când de sus se dă cu barda şi se spune ceea ce se spune, în limbajul acesteia desigur...
Un astfel de spital nu face operaţii pe cord şi nici implanturi siliconice, dar el poate trata acele suferinţe ce ocupă paturile altor şi altor spitale care, dealtfel, au, destule probleme. Sigur, nu noi avem căderea să spunem ce putea face Spitalul din Fierbinţi. Noi spunem doar că acel spital există. Că acel spital a fost lăsat moştenire. Cu limbă de moarte a fost lăsat moştenire! Nu ne mai respectăm nici morţii?
(Va urma)

( Ion ALECU )




Sondaj
?




ALTEX
hotel parc-a
cabinet estetica-a
spala_bine
hotel ialomita new 2013
LIVIU
SERVICE INTERNATIONAL
Copyright 2004 - 2016 © S.C. IALPRESS S.R.L.  
Ia permisul din prima!
Intrebarile DRPCIV. Mediu de invatare. Legislatie. Pregatire completa pentru categoriile A, B, C si D.